Oana Dixit

Se schimbă ora sâmbătă. Da, sâmbăta asta, deși eu credeam că e vorba despre ultima sâmbătă din octombrie și atunci ar fi fost sâmbăta viitoare. Dar nu, trecem la ora de iarnă acum, în noaptea de sâmbătă spre duminică, 24 spre 25 octombrie. Buuun. 4 devine 3. Trecerea la ora de iarnă e privită cu bucurie pentru că ”ne trezim mai târziu”. Ok, așa-i, dormi cu o oră în plus duminică, iar luni, în loc să te trezești la 7, te trezești tot la... 7, doar că ar fi fost 8 și organismul tău, încă neobinșuit cu ora de iarnă te păcălește că dormi mai mult și ești mai odihnit (deși, probabil, te-ai culcat tot la 1 noaptea, deci ai dormit tot 6 ore). In fine. Nu despre schimbarea orei voiam sa vorbesc. Scria Alina pe site-ul ei, fricidemamici.ro despre lucruri pe care nu le mai poate face acum, după ce are copil, așa cum le făcea înainte. Practic, despre lipsa timpului sau, fie, jonglarea cu timpul astfel încât să reușească să le facă pe toate. http://www.fimfiction.net/story/224777/tomorrow-ne...

Am fost la meci. La România - Finlanda. Pe stadion. Nu mai văzusem nici un meci direct de pe stadion. Who am I kidding? Nu mai văzusem nici un meci în nici un fel. Nici măcar ascultat la radio. Dar ideea e alta. Fie, ideile sunt altele: 1 - de ce trebuie să te lase rece faptul că România pierde. Ba mai mult, de ce nu are sens să ai nici cea mai mică speranță că va câștiga 2 - ce modificări aș face eu în regulamentul fotbalului de pretutindnei Să le luăm pe rând. Radu Malcovici era un băiețel șmecher. Bunicii lui din partea mamei fuseseră amândoi medici renumiți. Bunicul, un chirug genial care reușise, acum zeci de ani, să facă prima operație de atașare a unui dispozitiv complicat unui adolescent care-și pierduse brațul drept într-un accident. A vuit prea internațională atunci. Lumea îl saluta pe stradă, devenise un erou național. Bunica lui, genială și ea, chiar dacă nu așa cum era bunicul, scrisese tratate peste tratate despre bolile autoimune. Cunoscută, apreciată. Bunicii din...

I know! Nebunie curata. Nu intelegi nimic. Nici o doamna participanta la concursul organizat de revista femeia nu a inteles. Nici eu si B., cand Rares se umpluse de ”coșuri”  Sa le luam pe rand. Zilele trecute o femeie suna la redactie. Mai exact, a fost redirectionata de la receptie la mine. Asa se intampla de obicei cand oamenii care suna spun orice. Sunt redirectionati la online, chit ca articolul e din print (evident, urcat si pe online), cand vor sa dea un anunt, sa fie sers un anunt, sa faca un deal de advertising pe site (ceea ce tine de vanzari, nu de online per se) s.a.m.d. Deci, sunase o femeie. Dialogul a fost cam asa:  Oana - Buna ziua! Femeie - Buna ziua. Am participat la un concurs la revista ”Femeia” si... Oana - Stiti ca ati sunat la Libertatea? Femeie - Da. Nu pot sa intru pe site la revista ”Femeia”, la concurs. Nu mi se incarca si cautam un numar de telefon de la revista ”Femeia” si am gasit numarul dvs. Oana - Da, stiti, revista ”Femeia” nu e...

Dacă vă păream dubioasă, aflați că fac parte din Mossad. Sau, fie, știați deja. Nu, nu că fac parte din Mossad, știați deja [dacă nu ați uitat cumva:) ] că Vadim, the deceased, mi-a spus că... (să nu repetăm obsesiv cuvântul, zic, ca să nu fie prea SEO în direcâia respectivă). Anyhow, acum vreo 8 ani am vrut să scriu chestia asta pe blog. Nu am scris-o, pentru că oricum scrisese Vadim despre mine. într-una dintre publicațiile lui, că eram schiloada aia care l-a urmărit pe litoral și care a scris că vine cu băutura de acasă la restaurant. Pentru că venise, dar nah, informația era deranjantă. Și prin cine știe ce absurd al situației, nu voiam să mai scris, again, despre mine. Dar v-am zis atunci, prin viu grai, iar acum că a murit, să fie și în scris. So, aflată pe litoral în delegație eram la un restaurant de fițe - probabil singura zi în care nu am murit de foame, pentru că am mâncat mai mult decât îmi permitea diurna. Adică în ziua aia chiar am mâncat. Niște icre...

Intr-o lume atat de rea si urata, pentru ce sa mai ai copii? Intrebarea asta se repeta si se repeta in mintile parintilor din ziua de azi incat ai impresia ca traim intr-un fel de iad coborat pe pamant. Si da, asa-i. Traim intr-un iad si intr-un rai continuu. Traim intr-o realitate asa cum e ea. Imperfecta. Daca ar fi perfecta ar suna ceasul dimineata si ne-am trezi buimaci. WAKE UP! Viata nu e perfecta. Lumea si oamenii in general, nu sunt perfecti. Nu e putin penibil sa ne plangem de toate lipsurile si de toate rautatile de parca, pana in momentul asta, cand ne luptam noi cu viata si o luam in piept cu mai mult sau mai putin curaj, totul ar fi fost perfect? Ca sunt boli si razboaie si preturi mari si ploua prea mult si e frig si e canicula si programa scolara e bizara si e aglomeratie in trafic si... Si acum ceva amar de vreme oamenii mureau de holera, si evreii erau inchisi in lagare, si in comunism aveam atatea lipsuri, si tatii mureau prin razboaie, si femeile mureau la na...

Yep! Aţi citit bine. Am fost martoră la unul dintre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult. O şpăguţă la ANAF. Ba chiar una nereuşită, nu ştiu dacă pentru simplul fapt că eram şi eu acolo sau pentru că angajata respectivă nu a vrut să accepte şpaga din principiu. Dar... să vă povestesc cum au decurs lucrurile. Am dat nas în nas cu birocraţia de la noi, luni, când am mers la ANAF pentru decizia de timbru de mediu pentru maşinuţa pe care mi-am luat-o, evident din Germania, ca orice român de rând. Anyway, eram pentru a treia oară în birou la o duduie grăsuţă, aparent nervoasă, dar într-un final uimitor de amabilă. Cum stătea ea în spatele biroului plin de icoane şi iconiţe, cu ochelarii pe nas şi se uita pe actele mele, intră o mamaie tremurând şi cerându-şi scuze după scuze. Femeia îşi cumpărase o maşină de la cineva care preluase leasingul de la altcineva şi nu mai ştia care acte îi trebuie şi care nu şi voia să afle ce şi cum. Autoritară, madama de la ANAF i-a explicat, mamaia nu ...

Nu stiu de ce ma astept ca oamenii interesanti, inteligenti, nebuni si frumosi pe care i-am cunoscut candva sa fi ramas asa. Poate pentru ca am impresia deseori ca numai eu am "reusit" sa ma pierd, sa ma ingrop cumva, sa ajung ca un monitor caruia de-a lungul vremii i-au murit cativa pixeli si a ramas asa..stricat si "neintreg". Nu stiu de ce sper ca macar altii sa fi supravietuit...vietii. Dar din pacate, cand te revezi cu oamenii dupa ani si ani sau afli despre ei una-alta si iti dai seama ca au murit si ei, poate mai mult decat tine, ti se pare nedrept. Ti se pare aiurea si ii invinovatesti, de parca ei, urcati de tine de un piedestal al aproape-perfectiunii, nu aveau dreptul sa se schimbe in rau -asa cum ai facut-lo tu-. Sa se conformeze, silit sau fortat-voit normelor societatii. Ei, macar ei, ar fi fost bine sa ramana asa aproape perfecti... Nu de alta, dar macar asa ai crede si tu in ceva. Fie ca ar fi vorba despre trecut.